Milonga a fost înaintașul Tango-ului.

La începutul secolului 20, Milonga (în care exista mişcarea specifică scurtă şi oprită de cap şi de umeri) era dansată în săli mici de înaltă societate din Brazilia. "The dandies" (băieţii în vogă), au schimbat dansul în două direcţii. În primul rând au schimbat aşa numita "Polkă rhythm" în "Habanere rhythm" şi l-au denumit Tango deoarece numele de Milonga amitea prea mult de "Barria de Las Ranas", unul din ghetourile Buenos Aires-ului.

Din 1900, mai mulţi amatori din comunitatea argentiniană au încercat fără succes să introducă Tango-ul (36 de măsuri pe minut) în Paris.

Profesorul parizian Robert a făcut eforturi uriaşe pentru a face Tango-ul popular şi totuşi drumul nu a fost pavat cu trandafiri.

Au fost mulţi adepţi, dar şi mulţi oponenţi. În special episcopii francezi erau împotriva dansului, ei atrăgând atenţia asupra naturii tentante şi senzuale a acestuia, dansatorii punând în pericol sfintele învăţături bisericeşti.

Tango-ul nu a fost acceptat nici la Londra, fiind considerat un dans erotic.

În 1907, după câteva schimbări de stil şi în urma unui concurs de dans din Riviera Franceză, unde dansatorii au fost foarte apreciaţi, Tango-ul a fost acceptat atât la Paris cât şi la Londra la petreceri - ceaiuri sau serate dansante, ("Tango teas", "Tango Soupier"), care aveau ca invitaţi dansatori profesionişti.

Până şi presa din SUA era scandalizată. În 30 mai 1915, în New York Times, se publica un articol cu titlul "Pericolul Tango-ului, mai mare decât Imperialismul German"

În 1924, dr. Boheme din New York a descoperit şi o noua boală: "the Tango-foot".

Măsura muzicală este de 4/4, tempoul fiind de 30-33 măsuri pe minut.

Caracterul dansului este dat de mişcările sincopate şi de pauzele dramatice, iar maniera de abordare depinde în mare măsură de abilitatea dansatorilor de a se adapta caracterului pasional al acestuia.

Este un dans plin de personalitate, cu multă trăire interioară, care învăluie publicul cu parfumul său.

sursa: www.fandanceclub.ro